În ianuarie vorbim despre sănătate mintală

De ce ne este atât de greu să vorbim deschis despre cum suntem?

Cred că știți acel meme care spune Have to go for a walk (sau altă activitate) for my stupid mental health. Cred că niciodată nu l-am simțit mai adevărat ca în 2025 și știu că a fost un an dificil pentru multă lume. Deși s-au normalizat discuțiile despre sănătate mintală (poate prea mult chiar, transformând totul într-o afecțiune mintală) și, cel puțin în social media, ele nu mai constituie un tabu, uneori rămân doar la un nivel de suprafață. Vorbim despre anxietate sau depresie, dar nu intrăm în prea multe detalii despre impactul real pe care îl au în viața noastră, despre cum se simt zi de zi.

În ciuda faptului că studiez psihologie de mai bine de trei ani și mă pregătesc să devin psihoterapeut, de multe ori mi-a fost rușine să vorbesc despre anxietatea și depresia pe care le trăiesc uneori. Despre cum anxietatea și atacurile de panică sunt atât de puternice încât simt că îmi pierd mințile și aș face orice numai să nu mai trăiesc cu o frică continuă, să nu mă mai trezesc cu un gol în stomac și convingerea că se va întâmpla ceva rău. Despre cum mă lupt să-mi înving frica și să ies din casă, să văd oameni, să fiu funcțională în continuare, să-mi demonstrez că I still have it together, pentru că știu că asta e limita dintre patologic și mai puțin patologic. Despre golul pe care îl creează depresia, un hău din care nu știi cum să te ridici sau dacă te vei mai ridica vreodată și care lipsește de sens și bucurie orice ai încerca să faci. Despre senzația că zilele curg în gol, fără vreo diferență între ele și trăiești degeaba.

Este o stare despre care mi-e cu atât mai greu să vorbesc cu cât simt că nu am niciun drept, nu am motive obiective să nu fiu ok. Vorba aia, „sunt oameni cu o viață mult mai grea”, cum să vorbesc eu despre frică, tristețe și nefericire? Doar că tulburările astea nu aleg pe cine să afecteze, nu au criterii de cine merită și cine nu, cine are motive justificate și cine nu. Pur și simplu lovesc indicriminatoriu. Și atunci tu trebuie să te lupți atât cu ele, cât și cu rușinea că tocmai pe tine te afectează.

Una dintre statisticile învățate la facultate care m-a tulburat cel mai tare spune că foarte puține persoane cu anxietate generalizată intră în remisie. Iar, dintre acestea, mai mult de jumătate au o recădere în timp. Anxietatea și depresia sunt tulburări cronice, pe care le ducem o bună parte din viață. De fapt, învățăm să trăim cu ele, cum să le gestionăm mai bine simptomele. Nu știu dacă ne vindecăm complet vreodată. Și atunci, de ce nu vorbim mai deschis despre cum ne simțim?

În discuțiile noastre de la Biblioterapie din trecut am mai atins subiectul sănătății mintale, pentru că este conectat la aproape orice temă de discuție aș propune. Dar de data asta vom avea o ediție dedicată acestui subiect, în care vom vorbi direct despre ce ne doare mai tare. Alături de noi va fi Oana Barbonie, reporter vizual, artistă și colegă dragă din perioada DoR. Este probabil să știi deja lucrările ei cu text albastru în care suprinde cu sensibilitate multe dintre preocupările noastre, o bună parte fiind despre cum ne simțim trăind în prezent. Discuția va porni de la cartea Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath.

---

Când: 27 ianuarie, ora 19:00 (SOLD OUT)

Unde: Common House (Aurel Vlaicu 6)

Tarif: 70 de lei*

Înscrierea se face prin mail la biblioterapie@substack.com pe principiul primul venit-primul servit (numărul de locuri e limitat la 15-17 persoane max)

*De ce mă costă: Mi-ar plăcea să pot oferi aceste întâlniri gratuit, însă îmi doresc să susțin, inclusiv financiar, spațiile care ne găzduiesc, să avem un pahar de vin de care să ne bucurăm și poate un suvenir de luat acasă. Momentan nu există opțiunea unei sponsorizări care să acopere costurile; în caz că acest lucru se întâmplă, voi renunța la fee.